Vulpoiul și tomtele

Într-o seară de iarnă, un vulpoi pleacă să caute ceva de mâncare. Știe bine unde trebuie să se ducă: în satul oamenilor, care au case frumoase, cu grădini care acum dorm sub zăpadă și mai ales cu cotețe pline de găini rotunjoare. Aha, uite aici un loc numai bun de scotocit. Dar tomtele care păzește casa și animalele din curte nu doarme, așa că vulpoiul nu se alege cu nimic. Totuși, unui vulpoi i se face foame uneori, tomtele știe asta. Ce-ar fi să împartă amândoi castronul cu terci de ovăz pe care, ca în fiecare seară, i l-au lăsat copiii din casă?

Păi, bine, să-l împartă. Vulpoiul e de acord. Ce frumos și ce educativ, am spune, dacă n-am ști cât de mult îi place lui Astrid Lindgren să pună în poveștile ei un mic sâmbure subversiv care să ne clatine ideile de-a gata, atât de comode. Vulpoiul e vulpoi. „Mai vedem noi“ răspunde el când tomtele casei îi spune că nu are voie să fure găini.